În veacul celor mai sublime

Mai tămăduiește-mi, omule, banalul

Din gurile-oțerite cu țărâna câmpului,

Cu balta aceasta ca secată

De sorii ce jertfesc apele lutului.

Lumina lunilor nu mai așterne-n calea sa,

Ochii mirați și gurile căscate

Ori mâinile firave,tăcute ceți de șoapte

Verighetelor ce nu vor fi purtate.


În tremurul pământului ce stă să ne învie

Cu suflul cel călit de hume și de ape

Noi ne-am căit speriați și strălucind a limpezime

Făgăduind că ceasul nopții noastre n-a murit.


Să nu-mi mai lași banalul, omule, să-m-oțereasca.

Iat-o toată, sleită într-un tron, desăvârșirea!

Să nici nu cugeți la a-mi vindeca amarul, nu vezi

C-așteapta cu-n pumnal să curme iarăși ofilirea?

A câta oară, Regina, să ne ierți?

A câta soartă să ne-o porți și câte alte nopți

Ne mai îngădui spre-nalta veșnicie?

Rembrandt_-_Stormy_Landscape_-_WGA19229

(Rembrandt-Stormy Landscape)

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s