blablabla

Azi, la ora de fizica, domnul profesor D. s-a asezat ca intotdeauna pe un scaun si a inceput sa ne vorbeasca. Vocea ii este mereu luminoasa, cuvintele ii curg lin si cursiv asezate fiind rama unor sunete rostite clar si a unui ton placut. Ne vorbeste adesea liber, iar astazi, neuitand sa ne atraga atentia, si-a inceput nelipsita lectie de viata, stand picior peste picior pe scaun si privindu-ne pe toti cu gravitate. Ne-a povestit cum, in urma cu ceva timp, a citit o carte al carei titlu nu mi-l amintesc, o carte in care la un moment dat, se vorbeste despre cum in Japonia se afla diferite tipuri de hoteluri: moderne precum si traditionale. Iar in cele traditionale inca se pastreaza obiceiul ca oamenii sa se descalte la intrare si sa-si lase pantofii la „receptiune”.   Acolo, un tanar lega sireturile  intre ele, iar apoi arunca intr-un colt, aparent intamplator, fiecare pereche de pantofi, fara a nota undeva a cui era fiecare. Personajul cartii care a privit scena si-a imaginat ca a doua zi se vor ivi anumite incurcaturi si va exista cineva caruia nu-i va fi inapoiata perechea corecta de pantofi. Trecand noaptea, a doua zi de dimineata, turistii s-au afisat in fata tanarului si fiecare dintre ei si-a primit perechea corecta. Protagonistul, uimit, s-a simtit nevoit sa il intrebe in particular care este secretul lui. Acesta i-a marturisit emitatorului, spre mirarea acestuia, ca este nevoit sa tina minte a cui este fiecare pereche de pantofi si nu are voie sa greseasca pentru ca altfel ar fi dat afara si altcineva i-ar fi luat locul. Actiunea din cartea mentionata i-a venit in minte domnului profesor D. din cauza unei intamplari personale, petrecute cu cateva zile in urma intr-un oras dezvoltat dintr-o tara vecina. A mers impreuna cu alte doua persoane sa comande cate o pizza de la un local unde, povestea dansul, se gaseau toate mirodeniile posibile si imposibile. In fata celor trei se mai aflau alte cinci persoane care au comandat si, fara ca tanarul care prelua comenzile sa fi notat undeva, cerintele fiecaruia au fost respectate intocmai… atat de el cat si de fata care pregatea platourile, descrisa de domnul profesor ca fiind cu foarte putin mai in varsta decat ospatarul. Cand le-a venit si lor randul, la fel, nu s-a ivit nicio incurcatura si a ramas surprins de memoria acestor doi tineri, dar totodata gandindu-se la capacitatea intelectuala pe care noi, elevii, o posedam… capacitate intelectuala pe care,din nefericire, nu o exploatam la maxim.
Concluzia dansului, pe care nu a mentionat-o, insa mi-am sustras-o eu, este urmatoarea: Daca niste simpli angajati care nu dispun de studii superioare reusesc sa atinga acest grad de memorie (si de inteligenta, la urma urmelor), de ce noi elevii ne vaietam ca nu putem retine cateva lectii la orice materie?
Nici nu a fost nevoie sa ma gandesc prea mult… pentru ca eu cred ca repetitia este mama invataturii si asta se aplica si in cazul memoriei. Pentru a fi norocosul posesor al unei memorii de invidiat nu trebuie sa faci prea mult- trebuie doar sa repeti, sa-ti exersezi memoria si sa nu ratezi niciodata o ocazie de a invata ceva.

image

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s